No title..

     Sunt două tragedii în viaţă: Una este sa'ti pierzi ceea ce inima ta îşi doreşte, alta este să obţii asta. În măsura în care am înţeles.. tragediile se întâmplă.
     Şi ce ar trebui să facem? Să ne dăm bătuţi? Să renunţăm? Nu.. Am realizat acum.. că atunci când ai inima rănită trebuie să lupţi ca să fii sigur că încă eşti în viaţă.Confuzia şi teamă, sunt acolo pentru a'ti aminti că undeva este ceva mai bun... ceva pentru care merită să lupţi.
    Da! Să pierzi ceea ce inima ta îşi doreşte e tragic. Dar să câştigi ceea să inima ta îşi doreşte.. este tot ceea ce poţi spera.
   Anul acesta mi'am dorit iubire.. Să mă afund pe mine însumi în cineva şi să trezesc o inimă care se teme să iubească. Dorinţa mea s'a îndeplinit.. şi dacă având asta este tragic, atunci dati'mi tragedia.. pentru că nu aş imparti'o! :)

Pur si simplu !

       A fost o vreme când credeam în destin. Credeam că aşa a fost scris, si totul se întâmplă pentru că aşa trebuie..Dar nu avem nici un cuvânt de spus?
Acum gândesc altfel, total opus. Noi suntem cei care ne facem viitorul .. prin reacţiile pe care le avem la fiecare moment ce ni se iveşte. Nu suntem meniţi să fim lângă cineva, pentru că deşi suntem una cu Universul şi cu toţi oamenii din el, calea alegi, o modifici şi o schimbi în fiecare zi. "Aşa a fost să fie" e de obicei o scuză mai mare decât greşeala care se ascunde în spatele ei.
    Şi totuşi, a fost să fiu… fericită. Şi am ales asta, pentru că nu am găsit alt mod de a mă rupe de cerinţele realităţii, de acel "trebuie" sau "se presupune că", care ne urmăreşte etern, şi care nu ne lasă să ascultăm de visele noastre. Dacă n-ai vise, n-ai aproape nimic. Aşa ca : visez, îndrăznesc. şi nu e nimic complicat sau special în asta.. sau este..?
    Oare câţi oameni reuşesc să se îndrăgostească? Şi apoi, să se îndrăgostească de o persoană care s-a îndrăgostit reciproc? Şi apoi, să se îndrăgostească de cineva cu care se potriveşte? Şi cu care să trăiască ani frumoşi, şi cu care, poate, să se căsătorească? Suntem mulţi care trecem prin toate astea şi mulţi care nu trec prin nimic.
    M-am îndrăgostit anul trecut de o fiinţă minunată. De fapt mă îndrăgostisem pentru prima oară, căci orice simţisem înainte era obsesie sau litere de umplut spaţiul unui articol despre vreme. Adică nimic. Iar acum, dacă privesc spre ce era înainte, e doar un nor. Nu mai ştiu nimic. M-am îndrăgostit pentru că râdeam cu el în hohote şi cu lacrimi, pentru că aveam defecte şi mi le iubea, pentru că era atât de diferit.. de persoana pe care mi-o imaginam lângă mine, iar acum, nu îmi pot imagina pe nimeni altcineva. M-am îndrăgostit de un om real, nu de iubire, de o persoană cu o maturitate rar întâlnită la un copil.. M-am îndrăgostit de calităţile lui pentru că abia atunci le-am văzut prima oară în comportamentul uman. Respectul, modestia, bunăvoinţa, romantismul exprimat în fapte, nu în cuvinte, gentileţea, copilăria ascunsă sub ochi trişti. Puterea de a râde cu cineva chiar şi în cea mai proastă zi.
    Simt că am totul şi …nimic.
''Normalul este acela pe care ţi-l creezi singur într-o situaţie sau alta.''